Ce priviți, de fapt

Singurul lucru pe care articolul acesta nu vi-l va da este un orar, și asta intenționat. Ordinea actelor se schimbă de la o seară la alta, așa că orice pagină care vă promite dervișul la un anumit minut este o pagină care va greși în prima seară în care ordinea se mută. Preferăm să o spunem deschis decât să vă vedem cu ochii pe ceas.

Ce nu se schimbă este forma serii. Programul live se desfășoară pe parcursul cinei, act cu act, în timp ce vaporul urcă pe Bosfor și se întoarce; când se încheie, sosește desertul, luminile se schimbă și DJ-ul preia ringul de dans din fața scenei. Așa că, în locul unui orar, iată ce este cu adevărat util: ce este fiecare act, de unde vine și la ce să fiți atenți când începe.

O singură siluetă, într-o robă albă și cu o căciulă înaltă din păr de cămilă, se rotește încet, pe loc, cu o palmă deschisă spre cer și cealaltă întoarsă spre pământ. Durează câteva minute. Nu se mai întâmplă nimic altceva.

Ceea ce priviți este sema, ceremonia ordinului mevlevi, care s-a format în jurul poetului Jalal al-Din Rumi, la Konya, în secolul al XIII-lea. Fiecare parte are un înțeles: căciula înaltă reprezintă piatra de mormânt a eului, mantia neagră lepădată la început reprezintă mormântul însuși, iar roba albă de dedesubt, giulgiul. Mâna dreaptă, întoarsă în sus, primește de la Dumnezeu, cea stângă, întoarsă în jos, dă mai departe pământului, iar rotirea este trecerea dintre ele. Sema mevlevită este înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial.

De aici decurg două lucruri.

Primul este că avem de-a face cu o practică religioasă reală, jucată ca teatru, care merită privită, nu filmată. Rotirea lentă într-o sală care se mișcă este cel mai prost subiect de pe vapor pentru camera unui telefon și cel mai bun pentru a fi pur și simplu privit.

Al doilea ține de atmosferă. O sală care tocmai a amuțit pentru un derviș este o sală care a acceptat să fie atentă, iar orice urmează cade pe un public mai bun.

Dansul caucazian a ajuns în Anatolia odată cu popoarele din Caucazul de Nord — circasieni, abhazi și alții — care s-au așezat pe tot cuprinsul pământurilor otomane în secolul al XIX-lea, și nu seamănă cu nimic altceva din program. Partea de sus a corpului este ținută dreaptă, aproape nemișcată; dedesubt, pașii sunt atât de rapizi încât se văd ca o pată. Mândria ținutei este miezul, iar viteza este felul în care se arată.

Spectacolul cuțitelor crește din aceeași tradiție, în care pumnalul făcea parte din port. Sunt, de departe, cele mai dificile câteva minute ale nopții din punct de vedere tehnic. Urmăriți picioarele la fel de mult ca lamele: lamele sunt spectacolul, dar picioarele sunt măiestria.

Aici ritmul urcă singur pe scenă, iar sala observă de obicei înainte să înțeleagă de ce.

Este percuție live: darbuka, toba în formă de pocal cântată cu degetele, face ornamentul rapid și pocnit de deasupra, iar tobe mai mari, dedesubt, țin un ritm destul de puternic cât să-l simțiți prin podea. Fără dansatori, fără schimbări de costum — doar mâini, piei de tobă și precizie.

Dansurile țin de costum și de coregrafie, lucruri pe care le priviți. Percuția singură este ceva ce simțiți și de obicei este momentul în care sala nu mai privește, ci participă, cu mâinile pe ritm. Dacă ați stat cuminte toată seara, aici se termină de obicei asta.

Al optulea act este cel care schimbă viteza nopții. Când se încheie programul live, sosește desertul, luminile se schimbă și un DJ profesionist preia ringul de dans din fața scenei — și cântă până când vaporul acostează la debarcader.

O parte din vapor trece pe ringul de dans; ceilalți rămân la masă cu un pahar și privesc Üsküdarul trecând. Amândouă sunt normale și nimeni nu este pus să facă nici una, nici alta. Când pe ringul de dans se face cald, punțile deschise de la prova și pupa sunt la câțiva pași, pentru aer și pentru luminile de pe apă. Forma întreagă a serii se află în povestea oră cu oră.